Spunem puţine prin cuvânt;
Noi, suntem ostaşi ai morţii.
Nimic mai mult şi-atât.
Cădem pradă sorţii, atunci când
Toţi cred c-am reuşit.
Priviri reci ne-apostrofează,
C-un glas de om mut.
Când mergem şi sosim,
De fapt pornim-
Spre nesfârşit.
E lumea cea care ne-aşteaptă;
Ea ne vrea-ntreg sufletul-
Nimicit, pustiit, adormit,
Pe vecie.
Chiar de-am sta o oră,
Întinşi pe stradă,
Nimenea nu-ntreabă,
De suntem vii ori nu.
Asta e lumea pe care-am creat-o.
Fără să vrem ori nu.
Ea nu ne-ntreabă niciodată,
De suntem bine, sau nu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu